Ganduri de letargie

Incerc sa imi explic un sentiment care ma incolteste de ceva timp. Asta daca putem numi letargia un sentiment. O stare de goliciune. O gandire ilogica. O razvratire impotriva nimicului. Dar atunci cand nimicul acela se naste din ceva? Cand intr-un fel speri ca exista ceva acolo unde altii nu vad decat pustietate. Ca totul nu a fost sters, ca inca traieste chiar si daca e numai sub forma unei amintiri despre care nu stii daca a fost realitate sau iluzie. Cand te intrebi daca ceea ce a fost foc pentru tine e pentru altcineva macar ceva mai mult decat fire de cenusa. Cand te intrebi daca totul e pierdut sau nu. Si gandurile se amesteca si nu te lasa  sa traiesti, te impovareaza atat de mult incat te arunca intr-o stare de nesimtire.

Depresia

Nu-mi place sa scriu despre fericire, despre lucruri frumoase, despre cum canta pasarelele, despre cum straluceste soarele. Caci s-a lasat noaptea, poate mai degraba decat ar fi trebuit si ma incearca un sentiment sinistru. Impotriva lumii si impotriva mea. Imi vad sufletul ca pe o umbra, translucida si pacatoasa. Il vad obosit de atatea incercari, plictisit de atata rutina si amortit din lipsa. Lipsa de dragoste. Lipsa de pasiune. Lipsa de viata. Depresia e o moarte spirituala. Imi impusc sufletul, il arunc la o parte numai pentru a-i simti lipsa in fiecare moment. Ma joc cu sanatatea lui, o fac cu cruditate. De ce as avea mila cand el e asa de slab? Si totusi cateodata e atat de orb. Atunci se razvrateste si singura modalitate de a-l imblanzi este sa-l omor. Numai pentru a renaste a 2-a zi.

intrebarea de 5 ani

Exista o intrebare la care incerc sa imi raspund de vreo 5 ani. De ce oamenii is fac rau singuri? Din inconstienta? Si cand acest factor nu intervine atunci care e raspunsul? Ceea ce imi trece prin minte acum este: neputiinta de a iesi dintr-un cerc vicios. Dar (din nou dar) este oare posibil sa existe neputiinte de neinvins? Dintotdeauna am fost de parere ca nu, dar acum incep incetul cu incetul sa mi-o schimb.

Joaca de-a seductia

Ce bou cu solzi e! Sau ce boua cu solzi sunt eu!

E doar un joc, un joc care nu implica sentimente si daruire. O prietena de-a mea imi spunea ca suflet pui involuntar, dar eu cred ca in jocul seductiei, facand asta nu poti decat sa o iei pe drumul pierzaniei. La un moment dat orice om  o ia pe acest drum, mai mult sau mai putin, mai devreme sau mai tarziu.

Ce faci atunci? Intrerupi jocul si te declari invins sau spulberi sentimentele. Le sodomizezi.

Aici intervine taria, se hotarasc invinsii si invingatorii. La inceput negi. Apoi accepti, incet si dureros. Ambitia sufoca sentimentul si incepi sa minti, pe altii si pe tine. Iti place cand te alinta, ca iti spune ca esti frumoasa , ca-i aduci la viata simturile. Ai vrea sa-i spui ca si tu-l placi, ca-i admiri modul cum gandeste. Dar ar fi trebuit sa-si dea seama deja, doar la urma urmei e inteligent.

 Iti spune ca ar vrea sa te sarute si tu ii spui ca poate, sperand in secret ca la prima intalnire iti va fura un sarut.

 Intre timp tu ii vei fura sute … in vise.

Da nu te mai enerva…

M-am saturat sa mai aud fraza aceasta! Vreau sa ma enervez! Vreau sa tip! Sa zbier! Sa ma crizez!

Vreau sa ma exteriorizez! Cand viata iti da peste nas, tie iti vine sa dai inapoi…dar cateodata realizezi ca nu poti face nimic. Stai si privesti, asculti, analizezi si totusi ajungi la aceasi concluzie. Esti legat de maini si de picioare. Incerci sa te dezlegi dar cutitu-i prea departe, unghiile ti le-ai taiat de dimineata.

Atunci incepi sa te zbati…si reusesti doar sa ramai cu inca o rana.

O zi

Si-mi venea sa tip, sa trezesc pe toata lumea, dar nu stiam ca ei erau deja treziti. Am deschis geamul larg, briza diminetii parca imi taiase obrazul cu raceala ei, dar tot ce puteam vedea era cum zapada cadea nestingherita. Ma asemanam unui copil, imi simteam inima cum radia de fericire si eram fericita. Dar totusi…ma intrebam daca si el, de undeva, pe un pervaz ruginit, privea cum fulgii rastigneau vaduhul.

Ceva nou, ceva vechi…

Acum cateva zile ma plimbam pe strada cu o carte in mana. “Stralucirea si suferintele curtezanelor” de Balzac. Mi-o cumparasem cu numai cateva minute inainte  si inca puteam simti mirosul invechit de biblioteca. Vantul adia usor si simteam cum fosnetul copacilor ma acompania. Nu conta ca imi era frig, randurile lui Balzac imi captasera toata atentia si nu-mi mai pasa incotro ma indrept atata timp cat povestea sa aprofunda si mai tare. Ca de obicei, mintea-mi era antrenata intr-o fantezie, traiam impreuna cu Lucien, cu Esther dar de fiecare data cand se termina pagina, un gand imi trecea prin minte. Pana atunci nu ma ciocnisem de nimeni, nu ma impedicasem si nu calcasem in nici o groapa, lucruri total nefiresti pentru firea mea visatoare. M-am oprit langa un zid inalt de fier, in jurul caruia era ridicata o bordura. M-am asezat pe betonul rece, am asezat cartea langa mine si am inceput sa privesc in jur. Ceea ce nu observasem pana atunci era privirile de mirare pe care mi le aruncau trecatorii. Dintr-o data mi s-a parut romantica ideea de a ma ciocni pe strada cu cineva care citeste…dar in ziua de astazi, cand te mai ciocnesti pe strada, cu un om cu o cartea in mana?

The worst

There has not been one moment in the recent part of my life when I haven’t reached the conclusion that sometimes, the worst of the vile is the man. Sometimes, it’s such a weak creature that it’s incapable of stopping itself from doing damage to itself even though he knows what he’s doing and that it’s wrong. We are not capable of fighting for ourselves, of evolving. What consumes man most is jealousy. This artful feeling blinds and deafen; it’s a blindfold that many never manage to take off. However, jealousy is stupidity. Being envious of those who are superior in a certain aspect hinders man from learning and growing and, eventually, matching and surpass that who he is envious of.